Zecedouăzeci.ro
Mai mult decât idei

Cum am slăbit 25 de kilograme în câteva luni

0 1.477

N-am fost niciodată o slăbănoagă. Ba din contră! În școala generală, în liceu, eram cea mai pufoasă din clasă, cea mai ”dezvoltată”. Încă de mică, mama a avut mereu grijă să pap tot din farfurie: ”Mănâncă tot de acolo, să pot spăla farfuriile. Hai să-ți mai pun un polonic/o lingură, să pot spăla oala”. Probabil grija ei pentru vase mereu curate a făcut ca, în cazul meu, kilogramele să se adune.

Am fost mereu o pofticioasă, chiar dacă nu m-am dat niciodată în vânt după dulciuri. Ciocolata nu-mi place, prăjiturile nu mă atrag, dar când vine vorba de înghețată, pizza, fast-food sau ronțăiele, deja îmi lasă gura apă.

Și așa, odată cu trecerea timpului, am pus tot mai mult. La asta a contribuit și sedentarismul, lenea, deplasarea chiar și pe distanțe scurte cu mașina, statul în pat, la filme, cu castronul de semințe sau popcorn în brațe. Mai mult, nu m-a atras niciodată ideea să mă duc la sală, să trag de fiare, să transpir și să gâfâi ca o locomotivă de față cu alți necunoscuți.

De-a lungul timpului am realizat că trebuie să iau măsuri, să mă potolesc, să mă temperez. N-am fost niciodată adepta curelor de slăbire, a dietelor, a tratamentelor medicale pentru scăderea în greutate.

Am mai încercat, fără să mă țin de treabă, ceva suplimente alimentare pentru tăierea poftei de mâncare, am încercat de câteva ori să reduc porțiile, dar mereu pofta mă împingea la rele, iar lenea… oh! mare doamnă!

Anul trecut, la început de octombrie, m-am întors acasă din concediu din Turcia. Și m-am uitat la niște poze din frumosul concediu și parcă nu mă uitam la mine. Am intrat, așa, într-o stare de depresie post-vacanță, de neplăcere generală privind propria-mi persoană. După câteva zile de repaos, în care să mă odihnesc după concediu, am avut curaj să mă urc și pe cântar. Și băteam suta! Suta, oameni buni!

Nu a fost o decizie de moment să mă apuc să slăbesc. A fost ceva ce s-a întâmplat pur și simplu. N-am mai mâncat. Aproape nimic. Într-o zi o banană, în cealaltă zi o porție de cereale cu lapte, în următoarea zi o salată amărâtă. Probabil depresia a contribuit la lipsa poftei de mâncare. Nu am luat asumat decizia să nu mai mănânc. Pur și simplu nu aveam poftă.

Îmi căutam preocupări care să-mi alunge gândul de la gustări delicioase, am început să ies tot mai mult din casă, plimbări în parc, pe dealuri și prin păduri. Apoi m-am cântărit din nou. Într-o săptămână scăpasem de vreo 3 kilograme, parcă fără să vreau.

Săptămâna următoare, am continuat programul. O cafea cu zaharină dimineața, la amiază o altă cafea în oraș, cu prietenii. Am renunțat la cola (orice sucuri acidulate), am renunțat la orice cu zahăr, am renunțat la pâine, cartofi prăjiți, paste, am dat berea pe vin, am renunțat la ronțăiele și alte delicii care să te facă să mesteci în continuu.

Au mai trecut vreo 3 săptămâni, cu același program, și mai pierdusem 4 kilograme. Am ajuns la 93. Iupiiiii!

Din acel moment mi-am dat seama că se poate. Banda de alergat mi-a devenit cel mai bun prieten. Chiar dacă am ignorat-o atâta timp până s-a plictisit. Am ales ca în loc să stau întinsă în pat cu castronul de semințe în brațe, să mă uit la un serial plimbându-mă pe bandă. Nu se putea pune problema de alergat pe vremea aia. Porneam banda la viteza 2-3, într-o plimbare mai lejeră spre alertă, și băgam așa vreo juma de oră sau o oră pe zi.

Citisem pe undeva că dacă vrei să slăbești, să scapi de kilograme, trebuie să faci sport când ți-e foame. Astfel organismul consumă din energia depozitată, din grăsime. Și am continuat programul. Dimineața cafea, la amiază cafea, după-amiaza o oră de sport, iar apoi o masă sărăcăcioasă. Ba un fruct, ba o supă, ba un piept de pui la grătar, ba o salată.

Contrar tuturor sfaturilor, am ales metoda asta pentru că altfel nu puteam. Seara îmi este cel mai foame, iar metoda să mănânci dimineața/ziua și seara nimic, la mine nu funcționează deloc. Așa că nu mănânc cât e ziua de lungă, când mi-e cel mai foame fac sport, iar apoi mănânc ceva foarte ușor, cât să mă țină pe picioare.

O altă chestie care m-a ajutat să trec peste senzația de foame este păcălirea sistemului. O băutură caldă, cafea sau ceai, mă ajută să sting acidul din stomac, să împing senzația de foame câteva ore. Merge chiar și o supă, sau o ciorbă, dar fără smântână, paste, cartofi sau altele asemenea. O zeamă strecurată, cum se spune, caldă, să-ți taie foamea.

Pe la final de noiembrie slăbisem deja 11 kilograme. Mă gândeam deja cu groază că o să vină sărbătorile, că o să bag ca sparta și o să recuperez tot ce-am pierdut. Aici a intervenit ambiția, motivarea de sine. Dacă am rezistat aproape două luni și n-am leșinat de foame, ba chiar am produs rezultate vizibile, înseamnă că pot și în continuare. ”Hai Irina, că poți”, îmi ziceam de fiecare dată când simțeam că o să cad de pe banda de alergat. Pentru că da, deja începusem să alerg. De la viteza 3, am ajuns la 4, apoi la 5, alergam o jumătate de oră lejer, fără să simt că-mi dau duhul. Apoi am simțit că pot mai mult, astfel că între cele două cafele, de dimineață și de la amiază, băgam o alergare lejeră de jumate de oră, apoi seara mai băgam o tură.

Nu pot să spun că în tot acest timp am ținut o dietă criminală, o cură drastică. N-am urmat un meniu anume, nu mi-am numărat caloriile, nu mi-am cântărit porțiile. Am gândit singură ce pot și ce nu pot mânca, am renunțat la aproape tot ce se știe că îngrașă, am încercat să consum doar atât cât trebuie ca să nu cad de pe picioare.

Am mai călcat și pe alături. Dar în loc de o pizza, am mâncat maxim 2 felii, am mai scăpat și un cheescake din când în când, sau o plăcintă. Asta așa, o dată la săptămână. În rest, deja mă obișnuisem să-mi pun lacăt la gură. Organismul s-a acomodat cu noua situație și parcă nu-mi mai cerea în plus. Activitatea profesională haotică mi-a dat ocupație, astfel încât să nu mă mai gândesc la mâncare. Asta pe timpul zilei, pentru că după-amiaza, odată ajunsă acasă, îmi venea să sparg frigiderul. Așa că o luam pe Dolly și ieșeam la plimbare, la pădure. Apoi veneam acasă, rupeam banda și apoi, ruptă de oboseală, mâncam un castron de fulgi cu lapte.

A doua zi o luam de la capăt. Înainte de Crăciun ajunsesem la vreo 17 kilograme în minus. OMG! WOW! Am mai tras tare de mine vreo 2 săptămâni până să înceapă sărbătorile. Știam că trebuie să pierd cât mai mult pentru ca să am unde pune pe perioada sărbătorilor.

Cu 19 kilograme în minus față de octombrie, de Crăciun și cât au ținut sărbătorilor de iarnă m-am putut bucura de mai multe lucruri. Șnițeluțe, chifteluțe, sărmăluțe, din astea… ca de sărbători. Dar consumate cu moderație. Tot fără pâine, tot fără paste, cartofi, bere, sucuri acidulate.

Am acumulat vreo 3 kilograme pe perioada sărbătorilor, așa în 2-3 săptămâni. Apoi am revenit la programul dinainte. Cafea, cafea, un ceai, toate cu zaharină, o oră de sport (sau o jumătate când îmi era lene maxim), o mâncare ușoară și apoi program de filme și de somn.

Odată ajunsă la 80 de kilograme parcă viteza de scădere nu mai era aceeași. Am început să stagnez, să nu se mai vadă rezultatele așa cum se vedeau în toamnă. Dacă în octombrie/noiembrie scădeam în greutate și cu câte 3 kilograme pe săptămână, în ianuarie am cam stat pe loc. Dar era și ăsta un lucru bun, că nu acumulam, mă mențineam. Și, cel mai important, nu m-am descurajat, nu am dezarmat.

Zilele au trecut, am mai scăpat câte un kilogram la două săptămâni, am mai câștigat câte unul când mai cedam tentației de a mânca ceva bun, dar trendul îl păstrasem. La început de martie am ajuns la 77 de kilograme. O lună mai târziu, la 75 de kilograme. Asta înseamnă minus 25 de kile.

Fără antrenor personal, fără abonamente la sale de fițe, fără programe artistice făcute de alții pe bani grei. Fără operații, fără saloane fițoase de remodelare corporală, fără tăieri de stomac, inele sau alte prostii. Me, myself and Irene, cum zice filmul. Eu singură, cu mintea mea, cu ambiția mea.

Doar sportul nu ajută. Degeaba te rupi la sală, sau la alergat, dacă apoi spargi frigiderul cu prima ocazie. Moderația în alimentație e cheia, cel puțin la mine așa a fost. Combinând mâncatul (sau nemâncatul) cu puțin sport îți poate aduce rezultate uimitoare în timp scurt.

Mă tot întreabă lumea cum am reușit. Răspunsul vine sec: ”Nu am mâncat!”. Și sunt mulți care nu mă cred, care au impresia că am făcut ceva intervenții chirurgicale, că am luat pastile sau naiba mai știe ce. Nu! Pur și simplu nu am mai mâncat, nu am mai băgat în mine ca sparta, am redus drastic porțiile și am început să mă mișc mai mult.

Nu zic că a fost ușor. A fost al naibii de greu în unele momente, când alții rup pizza sau fripturile lângă tine și tu lingi două frunze de rucola. Sau când, la restaurant, toți prietenii tăi comandă paste, shaorma, burgeri și alte celea și tu combini o salată cu apă plată. Înghiți în sec, te mai uiți la pozele în costum de baie din concediu și-ți vezi de plan.

Am ajuns de la mărimea 48 la mărimea 38 la haine. Anul trecut îmi venea să plâng de ciudă că în majoritatea magazinelor nu se găsesc haine XXL. Îmi părea bine că găsesc ceva să mă încapă, nu mă mai gândeam la ce e la modă, ce e în tendințe. Dacă îmi era bun, era cel mai trendy lucru. Acum, chiar forțez nota și îmi cumpăr lucruri mai strâmte, cu gândul că mă motivează să mai dau jos ca să-mi fie bune. Și așa, de la 46, am ajuns la 42, apoi cu mândrie la 40, iar când o pereche de blugi 38 îmi rămân largi știu că sunt pe drumul cel bun. Sunt plină de fericire când iau o bluză mărimea M pe mine și văd că e puțin lejeră. Ceea ce înseamnă că pot lua și mărimea S.

Asta înseamnă că am schimbat total garderoba, am donat vreo 10 saci de haine și am rămas doar cu câteva lucruri, cumpărate doar în ultimele luni. Chiar și mărimea la încălțăminte a scăzut cu un număr. Deci și la acest capitol trebuie refăcut stocul. Ce economisesc prin faptul că nu mănânc, dau pe haine și papuci. Dar e o senzație excelentă!

Și că veni vorba de concediu, începe sezonul estival. Deci programul continuă, trebuie să continue. Mai ușor, mai cu derapaje, mai cu alinări de pofte. Dar continuă! Sunt conștientă că nu mai pot pierde alte 25 de kile, nici n-am de gând. Dar, pe cât se poate, vreo 5 kilograme tot le las pe drum pe undeva, pentru ca apoi să mențin această stare. Aventura continuă!

Primește notificări în timp real pe dispozitivul tău, abonează-te acum.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More